Ne place fraza clasică din basme „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“, dar căsnicia nu este o stare, ci un proces. A-ţi împărţi viaţa cu cineva este total diferit de a împărţi cu o persoană o lungă plimbare prin parc, un weekend sau o cină.
Atunci când vorbim de căsătorie şi de cuplu, spun terapeuţii Mindcare, ne referim la o „relaţie intimă“, o relaţie foarte personală, care implică experienţa trăită de „noi“, nu de „mine“ şi „el/ea“. Importanţa tulburărilor de relaţie şi de interacţiune apare mai clar atunci când ne gândim la suferinţa adusă partenerului, la influenţa pe care o persoană o poate exercita asupra bunei stări psihice şi fizice a partenerului şi a celor apropiaţi.
Fiecare cuplu are istoria sa, dar şi anumite faze de formare, dezvoltare, destrămare. În aceste etape, partenerii trec prin diverse crize personale care se răsfrâng asupra dinamicii de cuplu. Există câteva stadii, câteva acte într-o dramă plină de tensiuni, de fericire şi nefericire, de speranţe şi dezamăgiri, cu alte cuvinte, relaţia maritală este viaţa însăşi şi, deci, inevitabil legată de conflicte, tensiuni, crize şi neînţelegeri. Fiecare etapă de viaţă şi, prin urmare, şi de căsnicie prezintă condiţii externe şi interne la care adaptarea este dificilă. Dacă pentru unii aceste crize sunt evenimente îmbogăţitoare, pentru alţii sunt copleşitoare.
Rolul terapeutului în criza de cuplu
Pentru a înţelege relaţia maritală, este important să recunoaştem fiecare fază de dezvoltare, cu crizele ei tipice. Mai mult decât atât, prin aceste frământări pentru găsirea soluţiilor adecvate se menţine vie relaţia maritală.
Căsnicia, sunt de părere experţii, impune curajul de a accepta creşterea reală, schimbarea şi riscarea propriei libertăţi. Cuplurile ar trebui să fie dispuse să se expună crizelor într-un mod adevărat. Crizele maritale nu sunt simptome patologice. Fenomenele patologice ale căsniciei apar din evitarea crizelor normale şi inevitabile ale dezvoltării.
„Într-un cuplu se desfăşoară un joc problematic între parteneri, joc în care aceştia sunt captivi unul faţă de celălalt prin conflictele lor mutuale nerezolvate, puse în act în mod iraţional“, spun psihologii. O relaţie de cuplu intensă determină o modificare substanţială a personalităţilor ambilor parteneri. Poate produce chiar personalităţi rigide în raport cu interacţiunea lor. Cu alte cuvinte, o personalitate care este produsul relaţiei de cuplu şi al influenţei partenerului va diferi uneori de acea personalitate din afara relaţiei de cuplu.
Unele tulburări de relaţie pot juca un rol important nu numai în declanşarea, ci şi în recidivele unor stări depresive, în tulburările psihosomatice, tulburări de adaptare, tulburări de dinamică sexuală. Întrebarea de bază la care trebuie să răspundă un cuplu care doreşte o întâlnire cu un specialist este: „Dorim noi doi să intrăm într-un proces de consiliere/terapie pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a dificultăţilor cuplului în traiul împreună? Suntem pregătiţi pentru a învăţa ceva din criza actuală?“.
Terapeutul de cuplu va încerca să păstreze o poziţie neutră, de observator obiectiv, sau poate va încerca să intre în „jocul“ cuplului respectiv şi să-i folosească legile în mod constructiv.
Există, în mare, două tipuri de metode prin care se poate aborda psihoterapia de cuplu: unele care vizează elaborarea conflictelor (de orientare psihanalitică) şi altele care vizează modificarea comportamentului şi care se inspiră din teoriile sistemice şi ale comunicării. În prima formă, terapia încearcă să înţeleagă mai bine comportamentul partenerilor, cu motivaţiile lor inconştiente. În a doua formă, se pleacă de la o modificare directă a comportamentului şi comunicării, sprijinindu-se pe învăţarea bazată pe efect.
